Telefon: +40.268.260.490
Urmăreşte :

Tradiţii şi obiceiuri

Se vorbește des despre faptul că locuitorii acestui ţinut sunt mândri de portul și obiceiurile lor. Așa e, dar mai e ceva. Ei își preţuiesc obiceiurile și se bucură să-și poarte straiele de sărbătoare, iar toate astea sunt păstrate cu grijă.

Vecinătăţile au fost tipare în care oamenii locului au pus satul ca să-l gospodărească mai bine, un soi de administraţie proprie împărţită pe pâlcuri de case, iar nevoile comune erau trecute împreună căci vecinătatea lucra pentru toţi. Conducerea revenea unui comitet de trei membri, patronat de un tată de vecini. El judeca supărările și gâlcevile dintre săteni și propunea formule de împăcare ce erau respectate. În timp, vecinătăţile s-au transformat în adevărate case sătești de ajutor reciproc. Un casier colecta cotizaţii, iar comitetul acorda împrumuturi. Organizarea era riguroasă și copia harta satului. Chiar și la foșnic, cum era numită în unele locuri Întâlnirea Vecinătăţilor din noaptea de anul nou, mesenii respectau ordinea caselor și se așezau vecin lângă vecin de parcă ar fi așternut la masă uliţa și gospodăriile înșirate pe ea. După 1859 românii din Imperiul Austro Ungar au mutat întâlnirea din decembrie în ianuarie ca să poată sărbători și ei Unirea Principatelor Române.

Jurământul Suratelor și al Fârtaţilor e învăţat și azi de copiii, iar după ce știu vorbele, le rostesc în ziua sorocită. Aceeași, de multe generaţii. Astfel copiii primesc o identitate comună ca recunoaștere a maturizării lor și a faptului că aparţin satului. Așa ei nu mai sunt doar Ioana, Vasile, Gheorghe, Măria ori Ion al lui Cutare, ei sunt fârtaţii și suratele satului. Așa învaţă că e bine, ca peste ce ţi-a dat Dumnezeu ca neamuri de sânge, să ai sprijin și de la prietenii vechi cu care te-ai prins prima dată-n horă, jucându- te.

Ziua legământului e aleasă ca să fie un început, după înţelesuri lumești, dar să fie binecuvântată și de cer. E 9 Martie, iar biserica sfinţește ziua cu praznicul celor 40 de Mucenici, iar sătenii au credinţa că acum se deschid porţile cerului. Tot acum încep Moșii de primăvară și e o zi a prefacerilor de care oamenii își leagă speranţe. Vecinătăţi, Surate și Fârtaţi... și mai sunt și altele, dar poate sunt de ajuns să înţelegi de ce nu sunt uitate jocurile și cântecele, de ce la nuntă toate se petrec ca ntr-un basm cu „ a fost odată...”, iar lumea satelor e, încă, mai bogată.


Vezi și:

Hainele „ăle bune“ de Rupea sunt ușor de recunoscut pentru că garoafa roșie de pe clop și legătura de gât neagră, cu cănace Și ciucuri la colţuri, răsucită și trasă prin inel, nu se văd la flăcăii de prin alte locuri, la fel cum „șurţe“ de mătase neagră înflorată, peste fuste negre, n-au alte fete. Cioarecii de dimie albă erau băgaţi de băieţi în cizme, iar peste cămașa lungă aveau chieptarul. Fetele purtau ia ţesută din bumbac, ghete-nalte și negre, iar chieptăriţa lor, ca și chieptarul fecioresc, era din piele de oaie argăsită și brodată cu fir de arnici roșu și negru. Iarna se-mbrăca un rekel de postav negru, iar la colindat pe căciulă stătea vrâsta bogat împodobită.

Se ghicesc influenţele săsești și nu putea fi altfel când trăiau unii lângă alţii, iar dacă tatăl vedea la sas bunăstare și așezământ, se obișnuia să-și tomnească ficiorul „slugă la sas degeaba”. Era un fel de ucenicie neplătită, deși se știa de la-nceput, de toată lumea, că după un an sasul va face un rând întreg de haine cadou pentru flăcău. Cu tot cu cizme și o legătură de gât care să amintească cumva de cravata scurtă pe care o purta el.

Nunta ţărănească de la Rupea e un basm, cu nuntași împărţiti în oastea mirelui și oastea miresei și cu personaje ce vorbesc doar în rime. Începutul e domol, pentru că oștile nu se-ntâlnesc. Mirele, voinicii și crainicul său, vin spre casa miresei pe cai, iar restul oastei și muzicanţii fac parte din pedestrime. Mireasa e îmbrăcată de neveste pricepute pentru că nimic din costumul de mireasă nu se îmbracă ușor, nici pieptănătura-mpletită cu panglici nu-i lesne de făcut, iar bortele cu păuni, ce se prind în părul miresei, cer mare meșteșug.

Când mirele ajunge la casa miresei, crainicul începe o cuvântare în versuri care durează zeci de minute, dar e extrem de spectaculoasă. Prima dată precizează că mirele e împărat, îl laudă și spune pe-ndelete cum, fiind la vânătoare, a zărit o floricea pe care vrea să o ia. De abia după asta e cerută fata, apare o falsă mireasă, iar la sfârșit apare mireasa adevărată. Ea stropește alaiul cu apă c-un mănunchi de busuioc ca semn de bună primire și mulţumire. Apoi varsă restul apei la picioarele mirelui arătând că știe rostul femeii și va fi spornică, așa cum apa aduce belșug.

Soacra mică întărește legământul perechii, punând în mâna mirelui pintenul cu trei braţe care-nchide-n el toată viaţa, la capete stau nașterea și moartea, iar la mijloc, căsătoria. Când se-ncarcă-n căruţe zestrea miresei, începe gâlceava muierilor, versificată și strigată. Unele o laudă că-I harnică, iar celelalte spun că zestrea e împrumutată. Iar cearta se repetă la descărcarea zestrei în curtea mirelui. De abia la sala de bal a satului gâlcevile se sting și toată lumea petrece. Ca-n povești.

Războiul de ţesut era fabrica de textile a ţăranului, pentru că unealta și priceperea nevestelor îi îmbrăcau pe toţi ai casei, ba umpleau și lăzile de zestre, iar lepedeele, pledurile și ștergarele, tot ce era postav, pânză sau ţesătură de lână ieșea de la război. Pentru asta iţele se-ncărcau cu fire bine așezate iar mâinile umblau harnice cu suveica și brâgla, în timp ce picioarele nu osteneau să calce iepele, cele patru pedale ale războiului. Dar pentru toate astea, mâinile mai aveau de lucru destul cu fusul și furca de tors.

La Rupea, podoabele din casă, altele decât cele ţesute erau obiectele de ceramică sau icoane de sticlă, pentru că blidarele, lingurile și altele din lemn erau socotite lucruri de ajutor în casă și gospodărie. Cu toate astea, e mult meșteșug în felul cum erau alcătuite.

Costumul de sărbătoare al săsoaicelor era plin de dovezi de meșteșug și bunăstare, de la pânza fină de bumbac ţesută cu model alb pe fond alb ca o dantelă, la podoabele de pe toca de catifea ce acoperea capul sau centura de metal cu ferecături cizelate fin.



© 2015 Primăria orașului Rupea. Dezvoltat de TotalPromo.